Obisnuita Despartire


Deseori ma întreb daca de-a lungul vietii reutim sa cunoattem cu adevarat sensul cuvântului „despartire”? Sa fie oare doar atunci când are o încarcatura sentimentala dureroasa? Sau e de fiecare data când lasam în urma o obisnuinta si ne îndreptam spre altceva? Începutul ne da speranta ca vom face altfel lucrurile, ca vom fi mai buni si vom excela. Pentru a treia oara m-am despartit de statutul de student. În acelasi timp, pentru prima oara am încercat la final o nostalgie curioasa. Fiecare etapa a evolutiei noastre cunoaste diverse gradatii în ceea ce priveste intensitatea a ceea ce simtim. La 22 de ani întelegi finalitatea unui demers altfel, poate cu mai mult avânt. Aproape de 30 de ani îi vezi pragmatismul si concretizarea. Care sa fie mai intens? Sau e doar normal sa tânjim mereu dupa perioada adolescentei si a naivitatii ca putem schimba lumea? Ma uit la fostii mei colegi, mai tineri si le vad înflacararea si nerabdarea sa-si înceapa carierele. Uneori vad si apatie ori dezamagire ca nu vor mai avea ce sa faca, rutina scolara va trebui înlocuita si nu stiu deocamdata, cu ce. Ultimul curs a fost însotit si de un discurs motivational din partea unui profesor emblematic. Asadar, un cumul de trairi pe care le au în aceasta perioada. Cu toate acestea, nu ma pot abtine sa nu ma întreb: voi mai simti la fel ca la 20 de ani sau am înteles ce înseamna despartire?