Casa Cartii, in Inima mea


Când eram în clasa a III-a cumparam carti de la Casa Cartii din Ciuc în loc de corn. Cartile erau foarte ieftine si dragalase. Cu ilustratii, povesti de copii, etc. Când ne-a întrebat la o ora proful de religie ce pasiuni avem si eu i-am spus ca-mi place sa-mi cumpar carti ieftine, mi-a zis ca e imposibil sa coste asa putin o carte (din banii de corn îmi puteam lua si trei carti deodata!). M-am îmbufnat ca nu ma crede si am continuat sa iau carti înca vreun an de zile. A fost secretul meu. Nu am mai zis la nimeni, de teama sa nu se râda de mine dar si pentru a avea la dispozitie mereu cele mai ieftin loc din oras. Peste ani, cu acele carti luate de mine la gramada (se adunasera peste o suta) ma jucam de-a bibliotecara. Faceam fise de carti si ma jucam cu vecinii din bloc. Îmi placea la nebunie. Eram înscrisa si la biblioteca din oras si ma fascina lumea descoperita prin ochii personajelor lui Roald Dahl si Jules Verne. Mi-am petrecut multe ore din viata în biblioteci. 

Fie ca studiam pentru referate, fie ca citeam beletristica, fie ca ma inspiram pentru concursurile de creatie Eustory, unde trebuia sa creez povesti plecând de la realitati din trecut... fie ca un fost prieten de al meu lucra într-una si mergeam dupa orele de la facultate sa îl ajut la o revista... fie sa ascult muzica la magnetofon cu draga mea prietena Alina... De biblioteca ma leaga multe din cele mai frumoase momente din viata mea: primele emotii pentru un baiat cu care mergeam în fiecare vineri la biblioteca pentru a-l lua acasa pe Jules Verne, emotiile pentru olimpiade (emotii pe care mi le toceam pe coatele meselor din Miko, Casa de Cultura Veche sau Noua)... visând la baiatul acela pe care îl vedeam doar la olimpiade... iesitul de la biblioteca într-o zi de sâmbata care mi-a adus un prieten... Îmi placea de un vecin de mult timp si în dimineata aceea de 17 ianuarie, cu Eminescu în mâna, l-am vazut cum trecea platoul. Inevitabil, la un punct, ne întâlneam pe drum. Iar eu, în loc sa îl salut civilizat, l-am sarutat ca o harpie si el... bucuros mi-a spus la ureche: De când asteptam clipa asta!

 Ei ei... La liceu, cartile luate în scoala primara le-am revândut aceluiasi magazin de unde le luasem cu ani buni în urma. Casa Cartii avea atunci si anticariat... asa ca pe o carte luata cu un ban, acum o vindeam cu 150.000 lei vechi, deci a fost o adevarata afacere... Si la Sibiu am adus cu mine câteva cârti sa vând la anticariat si când mi s-au vândut cartile de lânga casa calfelor..mi-am luat alte carti la mâna a doua, pe care le-am facut cadou de un 8 martie la colegele mele de camin. Acum, la Sibiu... în camera mea nu exista biblitoeca. Nu am rafturi pentru carti, asa ca ceea ce am, stau ascunse prin dulapuri sau pe lânga televizor. Visul meu a fost tot timpul sa strâng si sa scriu carti, sa-mi vad numele într-o librarie, nu la sfârsitul unui articol... La aproape 25 de ani...sunt fara job stabil, fara biblioteca în camera, nu mai scriu decât pe blog...dar vand carti de la editura Trionic într-o biblioteca (de luni pâna vineri, la Astra, între orele 11 si 18). Ironic, nu!